Abordări terapeutice alternative în tulburarea de spectru autist - validitate și eficiență

Tulburarea de spectru autist, TSA, este caracterizată de prezența dificultăților în comunicare și în susținerea interacțiunilor sociale, cât și prin comportamente și interese stereotipe, repetitive [Smith, 2020].

Conform Centrului pentru prevenirea și controlul bolilor, din Statele Unite, (CDC, 2020), TSA a devenit o tulburare des întâlnită, afectând 1 din 54 de copii, care în mod obișnuit este identificată în copilărie [Medavarapu, 2019].

Această tulburare se poate manifesta pe întreaga durată a vieții, afectând în mod direct nu doar persoanele diagnosticate, ci și familiile acestora, care sunt nevoite să se adapteze noului context de viață și să ia decizii referitoare la tratamentul și la terapiile necesare.

Prevalența tulburării din spectrul autist (TSA) a crescut cu 123% în ultimul deceniu, având în vedere ultimele sondaje. Creșterea prevalenței autismului este una alarmantă, direct proporțională cu responsabilitatea ce le revine părinților și profesionaliștilor, de a identifica tratamente și terapii eficiente.

Adesea, persoanele diagnosticate cu TSA sunt supuse unor tratamente și terapii controversate [Simpson, 2005], în mare parte din cauza lipsei de informare din rândul beneficiarilor, precum și a unei entități care să reglementeze aceste forme de tratament. Conform definiției lui Simpson, un tratament controversat reprezintă orice metodă sau strategie ce nu a fost validată prin dovezi științifice. Aceste forme de tratament se numesc terapii alternative, iar în engleză, complementary and alternative medicine and therapies (CAM).

Procesul decizional, în ceea ce privește utilizarea terapiilor și a tratamentelor alternative, este influențat de factori diverși, precum starea emoțională a părinților și a aparținătorilor, costuri, timp, fezabilitate [Smith, 2020]. Vulnerabilitatea, frustrarea și stresul părinților, cât și lipsa cunoștințelor de specialitate, din domeniu, îi determină pe aceștia să aleagă terapii care nu sunt susținute de dovezi științifice, dar care pretind că aduc beneficii miraculoase și extrem de rapide, comparativ cu abordările clasice, respectiv cu terapia comportamentală aplicată. Majoritatea studiilor ce vorbesc despre eficiența și validitatea terapiilor alternative prezintă limitări în ceea ce privește metodologia și designul cercetării. Aceste limitări se referă la controlul variabilelor, urmărirea efectelor pe termen lung, mărimea eșantionului supus cercetării, precum și tipul instrumentelor folosite la culegerea datelor.

În ceea ce privește controlul variabilelor, studiile valoroase științific sunt cele clinice de tip blind, sau orb, ce folosesc grupuri de control. Astfel, este necesar să existe atât grup experimental, unde participanților li se administrează terapia sau tratamentul pentru care se urmărește validarea, cât și participanți care nu folosesc nicio formă de terapie sau tratament. Mărimea eșantionului supus cercetării trebuie să nu fie nici mult prea mic, nici mult prea mare, astfel încât să nu ofere rezultate fals pozitive, și anume că tratamentul sau terapia sunt eficiente, deși, în realitate, nu se întâmplă acest lucru. De asemenea, este important să se evite folosirea instrumentelor de tip interviu și chestionare autoadministrate, care prezintă o doză mare de subiectivitate, din partea participanților. Un exemplu în acest sens sunt dovezile limitate în ceea ce privește eficiența oxigenoterapiei hiperbare și a chelării, ce se recomandă a fi evitate [Klein, 2016].

Caracteristica majoră ce delimitează terapiile validate științific de cele fără beneficii dovedite este reprezentată de teoriile pe care sunt fundamentate și cu ajutorul cărora sunt explicate mecanismele schimbării. Terapia fondată pe analiza comportamentală aplicată (ABA) se bazează pe teoria conform căreia, la copiii diagnosticați cu TSA, procesul de învățare nu se poate realiza în mod natural prin observare și imitație, ca în cazul copiilor neurotipici [Medavarapu, 2019]. Astfel că programele de terapie dezvoltate implică lucrul structurat, abordarea directivă și segmentarea activităților și a noțiunilor în predare, astfel încât să fie ușor accesibile, în linie cu nivelul de dezvoltare a copilului.

Este important ca părinții copiilor cu TSA să aleagă în cunoștință de cauză forma potrivită de terapie, fiind informați asupra lipsei efectelor pozitive în ceea ce privește terapiile alternative, cât și asupra dezavantajelor acestora. Având o imagine de ansamblu asupra acestor forme de terapii nevalidate științific și conștienți fiind că nu există încă un tratament care să modifice această condiție de viață, procesul decizional va fi înlesnit și va avea claritate. Metoda ABA este validată științific, iar eficiența este măsurată atât cu mijloace calitative, cât și cantitative, așa cum este coeficientul de inteligență. Conform studiilor, acesta crește la copiii care beneficiază de terapie comportamentală aplicată, comparativ cu cei la care nu se intervine terapeutic [Dixon, 2019]. În terapia comportamentală aplicată există predictori, caracteristici, care influențează dezvoltarea copilului. Gradul de severitate afectează ritmul în care se face achiziția informațiilor; dezvoltarea cognitivă este asociată pozitiv cu abilitățile socio-emoționale și de comunicare; iar în ceea ce privește sexul, sunt rezultate semnificative conform cărora, băieții dobândesc comportamente adaptative într-un timp mai scurt decât fetele [Tiura, 2017].

Analiza literaturii de specialitate a condus la clasificarea terapiilor fără beneficii dovedite în două mari categorii: biologice și non-biologice [Medavarapu, 2019].

Terapii biologice fără beneficii dovedite științific:

• chelarea;
• terapia cu imunoglobuline intravenoase;
• oxigenoterapia hiperbară;
• terapia gastrointestinală (de exemplu, dieta fără gluten, dieta cu vitamina C, cu acizi grași, cu probiotice etc.);
• terapia cu oxitocină intranazală;
• aromaterapie cu uleiuri esențiale;
• terapia cu celule stem.

Terapii non-biologice fără beneficii dovedite științific:

• trainingul de integrare auditivă;
• terapia prin îmbrățișare;
• comunicarea facilitată;
• hipoterapia (terapia asistată de cai);
• delfinoterapia;
• stimularea magnetică transcraniană;
• muzicoterapia;
• terapia cu fidget spinner (o jucărie de învârtit cu ajutorul degetelor);
• terapia prin realitate virtuală;
• auriculoterapia.

Aromaterapia se realizează prin inhalarea vaporilor unor uleiuri esențiale din plante sau prin masaj și se folosește de memoria olfactivă. Literatura de specialitate precizează că sunt utilizate nenumărate tipuri de ulei, cum ar fi cel de trandafir, de bergamotă, de levănțică etc., însă nu există informații argumentate referitoare la alegerea acestora în ceea ce privește tratarea tulburării de spectru autist. Argumentele invocate pentru susținerea aromaterapiei fac referire la indienii ce foloseau ierburi la vindecarea afecțiunilor sau mirosul de pâine prăjită la comercializarea propietăților imobiliare, ce ar crește probabilitatea să fie vândute, amintind de mirosul de acasă [Perepa, 2006]. Toate aceste argumente sunt de natură intuitivă, non-științifică. Nu există dovezi concludente despre mecanismele ce stau la baza proceselor prin care acționează acest tip de terapie. De asemenea, nu există studii care să compare eficiența acestora cu terapiile comportamentale aplicate, astfel că nu putem avea un termen de comparație. În majoritatea publicațiilor relevante pentru această temă, aromaterapia este prezentată în legătură cu tulburările de somn la copiii cu TSA.

Singurul studiu clinic despre aromaterapie a urmărit eficiența masajului cu ulei esențial de levănțică privind tulburarea de somn la un grup de 12 copii cu TSA, măsurând timpul necesar pentru a adormi, numărul de treziri pe parcursul nopții și durata totală a somnului. Aceiași participanți au fost monitorizați atât în perioada de administrare a masajului la mâini și la picioare, cât și în perioada de control, în care nu s-a folosit nicio formă de terapie sau de tratament. Rezultatele obținute au sugerat că folosirea masajului cu ulei esențial de levănțică nu are efecte benefice în ceea ce privește rutina de somn [Williams, 2006].

De asemenea, studiile comparative care au evaluat patternul de somn au evidențiat prezența eficienței în ceea ce privește folosirea melatoninei și a terapiei comportamentale, dar nu și a aromaterapiei, a saltelelor speciale sau a practicii yoga [Esposito, 2020]. Aromaterapia a fost studiată și în legătură cu anxietatea la copiii cu TSA, dar nu au fost identificate diferențe semnificative între copiii care au folosit uleiul de bergamotă și cei din grupul de control [Hawkins, 2019].

Hipoterapia, sau terapia asistată de cai, se referă la folosirea calului în activități orientate spre atingerea unor obiective terapeutice. Terapia asistată de cai susține că folosește instrumente emoționale, sociale și pedagogice, prin intermediul cărora se stabilesc relații terapeutice care au ca efect tratarea problemelor de natură fizică, psihică sau cognitivă. Hipoterapia oferă stimulare senzorială prin intermediul mișcărilor ritmice repetitive ale calului [Maresca, 2020], mișcări care pot fi obținute și în cadrul unui sport, precum: dansul, gimnastica, baletul, înotul. De asemenea, alianța terapeutică (relația copilului cu instructorul) este prezentată ca fiind un instrument eficient în ceea ce privește autonomia, stima de sine și autoeficacitatea [Maresca, 2020]. Acest tip de relație este caracteristic tuturor formele de terapie validate științific, astfel că hipoterapia nu aduce niciun beneficiu în plus, comparativ cu ele.

Frecvent, în literatură, hipoterapia apare în relație cu motricitatea grosieră, autonomia, comportamentul adaptativ, stima de sine, procesarea senzorială, abilitățile de limbaj și comunicare, însă nu există suficiente date care să susțină cauzalitatea acestor relații. Beneficiile hipoterapiei sunt, cel mai adesea, vizibile în raport cu controlul motric. S-a observat o scădere a mișcărilor de legănare ale corpului [Ajzenman, 2013], după participarea la sesiuni săptămânale cu durata de 45 de minute, timp de 12 săptămâni, cu măsurători în sistem video, pre și post-intervenție, și cu utilizarea plăcilor de forță [Lamkin-Kennard, 2019], la un grup de 6 copii.

Asemenea aromaterapiei, și în cazul hipoterapiei există extrem de puține studii experimentale care să explice mecanismele schimbării, atunci când vorbim despre eficacitatea în stimularea ariilor cognitive și de limbaj pentru copiii cu tulburare din spectru autist [Atun-Einy, 2017]. Analiza realizată de Atun-Einy pe 17 studii despre hipoterapie a evidențiat că doar 5 dintre ele au raportat coeficientul de inteligență al copiilor participanți. De asemenea, un singur studiu a fost evaluat cu grad de impact 1, cel mai valoros; două studii, cu grad de impact 2; iar celelalte, cu grade de impact inferioare. Astfel că au fost identificate numeroase limitări metodologice, de unde nevoia de noi cercetări care să demonstreze eficiența acestui tip de terapie în aria cognitivă și a limbajului.

Chiar dacă există toate aceste erori metodologice, sunt autori care prezintă hipoterapia într-o formă idealizată, ca fiind în același timp terapie fizică, ocupațională și terapie pentru limbaj. Susținătorii o recomandă pentru tratarea unei game largi de afecțiuni și tulburări, precum autismul, artrita, scleroza multiplă, leziunile cerebrale, infarctul și afecțiunile psihiatrice [Koca, 2015], dându-le speranțe părinților, fără argumente științifice.

Terapia cu fidget spinner este un nou tip de terapie folosită în tratamentul persoanelor diagnosticate cu autism, care promite îmbunătățirea abilităților de concentrare și atenție prin învârtirea unui dispozitiv cu ajutorul degetelor. Nu are fundamente teoretice și lipsesc dovezile empirice [Cihon, 2020] care să-i susțină eficiența pe un anumit palier de dezvoltare. Având în vedere creșterea prevalenței tulburării de spectru autist, au apărut o multitudine de astfel de abordări terapeutice care nu prezintă niciun beneficiu suplimentar, decât pe cel al relaxării, ce poate fi dobândit prin orice alte mijloace, folosind orice alte dispozitive sau jucării. Testarea experimentală asociată acestui tip de terapie a demonstrat că nu există diferențe semnificative în ceea ce privește atenția în sarcini de discriminare auditivă. Copiii care au beneficiat de această terapie nu au avut rezultate mai bune la sarcini, comparativ cu cei care nu au fost supuși niciunei forme de terapie. Ulterior, administrându-se terapia comportamentală aplicată, au fost observate diferențe semnificative față de ambele grupuri (terapie cu fidget spinner și grup de control) [Cihon, 2020]. Aceste rezultate demonstrează validitatea terapiei comportamentale și, în același timp, nu susțin eficiența terapiei cu fidget spinner.

Terapia prin realitate virtuală este, mai degrabă, un instrument, decât o formă nouă de terapie, care folosește tehnici din analiza comportamentală aplicată (ABA), dar pentru care nu există suficiente dovezi științifice, ca să poată înlocui abordarea clasică [Mesa-Gresa, 2018]. Realitatea virtuală este un mediu artificial ce poate fi experimentat cu ajutorul stimulilor senzoriali (precum sunetele și imaginile) puși la dispoziție de un computer și în care acțiunile unei persoane sunt determinate de ceea ce se întâmplă în mediu [Merriam-Webster, 2018].

Terapia prin realitate virtuală se află încă în stadiul de experiment, încercându-se diferite tipuri de exerciții cu aplicabilitate în diverse arii de dezvoltare. Un exemplu în acest caz este folosirea luminilor colorate și a sunetelor pentru concentrarea atenției, precum și dezvoltarea unui joc cu mingea pentru integrarea abilităților sociale (copilul atinge mingea, o aruncă, iar consecința este proiectarea de baloane în aceeași culoare cu a mingii) [Manju, 2017].

Aspectul de noutate al tehnologiei folosite poate fi atrăgător pentru părinți și aparținători, dar aceștia trebuie să fie informați că eficiența formei de terapie apare atunci când este administrată împreună cu terapia cognitiv-comportamentală, în interacțiunea față în față. Utilizarea combinată a celor două forme de terapie a dus la îmbunătățirea abilităților de procesare spațială și la scăderea intensității mișcărilor stereotipe (autostimulări la nivel motric) [De Luca, 2019].

Terapia gastrointestinală GF/CF constă în eliminarea prin dietă a anumitor proteine din corp, cum sunt glutenul și cazeina [Baspinar, 2020]. Această terapie are la bază teoria conform căreia acumularea în corp a peptidelor și a toxinelor afectează funcționarea adecvată a creierului. "Procesarea incompletă a peptidelor acționează asemenea opioidelor, reducând sensibilitatea la durere și crescând severitatea comportamentelor specifice‟ la copiii cu TSA [Baspinar, 2020]. Cu toate acestea, studiile nu au demonstrat care sunt mecanismele ce susțin această teorie.

Un mit este faptul că adoptarea unei diete fără gluten și fără cazeină nu prezintă riscuri [Mari-Bauset 2014], astfel că părinții aleg această abordare, fără a avea o imagine de ansamblu. Nu există cercetări concludente care să demonstreze lipsa riscului apariției unor deficiențe cauzate de eliminarea acestor proteine din corp [Dosman, 2013]. De asemenea, pot interveni dificultăți financiare în rândul familiilor care aleg această terapie, dieta fiind costisitoare.

Momentan, sunt insuficiente dovezi științifice pentru a recomanda dieta fără gluten ca tratament pentru tulburarea de spectru autist [Buie, 2013]. Analiza studiilor din acest domeniu nu a identificat beneficii pentru simptomele din TSA [Piwowarczyk, 2017]. De asemenea, nici studiile clinice nu au identificat modificări la nivel comportamental [Gonzales-Domenech, 2019], deși au fost urmărite efectele post-intervenție ale dietei, prin asocierea schimbărilor comportamentale cu nivelul concentrației de beta-casomorfină din urină.

Terapia prin chelare se referă la eliminarea din corp a metalelor grele, precum mercurul și plumbul, prin administrarea de medicamente numite agenți chelatori, fie pe cale orală, fie intravenos. Teoria ce stă la baza utilizării chelării în TSA susține că există o legătură cauzală între prezența mercurului în corp și manifestările specifice tulburării de spectru autist, însă nu există dovezi științifice concludente care să sprijine această teorie. Mai mult, studiille recente nu au identificat o legătură cauzală între vaccinare și apariția tulburării de spectru autist [Alhujaili, 2019], fapt ce nu sprijină folosirea acestei terapii. Astfel că această procedură nu se recomandă a fi utilizată în terapia copiilor cu TSA, având potențial nociv.

Administrarea agenților chelatori sunt interziși în tratarea simptomelor din tulburarea de spectru autist [James, 2015]. Acest procedeu este recomandat doar în situația în care nivelul de metale grele secretat de pacient depășește valorile-limită. Astfel, există cazuri, în literatura de specialitate, când procesul de chelare a fost utilizat în mod nejustificat medical la copiii cu TSA, administrându-se substanțe periculoase [Semple 2011] ce au condus la complicații, iar mai apoi la deces, prin necroză miocardică [Brown, 2006]. Rezultatele obținute în urma analizei studiilor de specialitate nu susțin folosirea chelării ca tratament în TSA, din cauza nivelului ridicat de periculozitate și a lipsei dovezilor care să identifice o relație de tip cauză-efect [Davis, 2013].

Oxigenoterapia hiperbară (HBOT) constă în folosirea oxigenului într-un mediu clinic controlat (camera hiperbară), la o presiune mai mare decât cea atmosferică [Medavarapu, 2019], expunând pacientul la oxigen pur 100%, comparativ cu 21%, cum se găsește în aerul respirat [Meyer, 2020]. Deși literatura de specialitate nu a identificat riscuri în ceea ce privește folosirea acestei terapii, ea nu este aprobată în țări ca Statele Unite ale Americii. Legata de beneficiile aduse în raport cu simptomatologia tulburării de spectru autist, nu au fost identificate asocieri semnificative, ci a fost identificată nevoia de studii clinice controlate care să vizeze aspectele specifice TSA [Meyer, 2020]. Rezultate asemănătoare au obținut și Rizzato (2018), respectiv Sakulchit (2017).

Terapia cu delfini este o formă de terapie asistată ce susține că poate fi eficientă pentru persoanele cu deficiențe fizice și mintale [Fiksdal, 2012]. Interacțiunea dintre delfini și persoanele cu diverse afecțiuni (paralizie cerebrală, tulburări psihice, tulburare de spectru autist, depresie) susține că produce efecte benefice și că prezintă potențial terapeutic. Cu toate acestea, efectele identificate în urma studiilor clinice sunt controversate și nu reflectă în mod semnificativ premisele acestui tip de terapie. Terapia cu delfini este atractivă, având în vedere că se bazează pe o serie de factori cu succes la public [Nathanson, 1998]:

imaginea pozitivă a delfinilor, ca mamifere acvatice prietenoase, inteligente și comunicative;

sunt curioși, ușor de antrenat, capabili să susțină interacțiuni complexe cu oamenii atunci când sunt condiționați corespunzător;

au atitudine agreabilă, sunt cooperanți și jucăuși;

acceptă contactul fizic, inclusiv îmbrățișări și sărutări;

au expresii ce nu sunt percepute ca amenințătoare;

au pielea moale și mișcări delicate.

Acești factori sugerează că terapia cu delfini este utilă prin stabilirea relațiilor între delfini și oameni, cu posibile efecte terapeutice.

Terapia asistată de delfini a fost cercetată într-un număr redus de studii, aproape întotdeauna afectate de limitări metodologice majore. Criteriile științifice aplicate în studiile clinice ce oferă validitate rezultatelor presupun ca tratarea copiilor cu autism să se facă exclusiv cu delfini, laolaltă cu încetarea tuturor formelor de terapii și programe pe care le pot urma concomitent [Marino, 2007]. În acest mod, sunt izolate variabilele externe ce pot modifica rezultatele. Scopul general al terapiei asistate de delfini este acela de a încuraja copii cu dizabilități și tulburări să ofere răspunsuri dezirabile în conformitate cu planul individual de terapie [Nathanson, 1998]. Acesta constă într-o serie de sesiuni terapeutice care le permit participanților să interacționeze cu delfinii pe ponton sau în apă. Interacțiunea poate să includă atingerea, sărutarea, semnalizarea cu mâna către delfini, pentru a produce comportamente specifice, realizarea unei scurte plimbări pe spatele delfinilor sau dansat într-o mișcare circulară cu aceștia.

Un studiu relevant, în ceea ce privește rezultatele terapiei asistate de delfini, a fost realizat în Portugalia, la centrul Zoomarine, pe un număr de 10 copii diagnosticați cu TSA, având vârste cuprinse între 3 și 13 ani, dintre care opt băieți și două fete. Perioada de cercetare a fost cuprinsă între februarie 2003 și februarie 2005, iar fiecare procedură de evaluare a inclus analiza rapoartelor clinice anterioare, interviurile cu fiecare familie în parte, observarea clinică a copilului și aplicarea unei baterii de instrumente, în prezența și cu participarea familiei. Fiecare copil a fost supus unui program săptămânal de douăsprezece ședințe a câte cincisprezece minute în apă. Copiii au intrat în apă însoțiți de un psiholog clinician și de un dresor de delfini, care a facilitat contactul dintre aceștia [Salgueiro, 2012].

În ciuda unor mici îmbunătățiri în ceea ce privește dezvoltarea motricității fine și a performanței cognitive, programul nu a afectat tabloul clinic general al autismului [Salgueiro, 2012]. Prin urmare, acest studiu nu confirmă progresul general semnificativ de dezvoltare în urma unui program de interacțiune cu delfini. Beneficiile aduse de acest tip de interacțiune rămân la nivelul unei activități plăcute și unice, fără potențial terapeutic real [Salgueiro, 2012].

Terapia cu oxitocină. Oxitocina este folosită în tulburarea de spectru autist datorită rolului său unic de influențare a comportamentelor sociale [Anagnostou, 2012]. Majoritatea studiilor care cercetează efectele oxitocinei sunt realizate pe animale și au ca scop furnizarea unor modele comportamentale ce pot fi aplicate și la oameni. Rezultatele genetice au demonstrat că înlăturarea sau dublarea receptorilor oxitocinei are un potențial rol în modificarea fiziologiei unor anumite tulburări, precum cea de spectru autist [Anagnostou, 2012]. Majoritatea studiilor din acest domeniu sunt de tip clinic, randomizate, astfel că prezintă un grad ridicat de încredere și de validitate. În cele mai multe cazuri, oxitocina este administrată sub formă de spray nazal, iar grupului de control îi este administrat un tratament placebo.

Deși rezultatele sprijină atât potențialul terapeutic, cât și siguranța în administrare, pentru a stabili o relație cauzală între administrarea oxitocinei și efectele pozitive în ceea ce privește comportamentele repetitive și deficitele cognitive, este necesară utilizarea unor loturi mai mari de participanți și mărirea perioadei de tratament [Horiai, 2020].

Alegerea acestui tip de tratament are implicații ce țin mai degrabă de costuri, și nu de eficiența dovedită, în comparație cu abordarea clasică a terapiei cognitiv-comportamentale. În timp ce abordările de natură psihologică sunt costisitoare și de lungă durată [Guastella,2016], terapia cu oxitocină oferă avantajul unui remediu rapid și ușor de administrat.

Stimularea magnetică transcraniană, în relație cu tulburarea de spectru autist, are la bază teoria conform căreia, atât dezechilibrele de natură neurofiziologică cu privire la excitație și inhibiție, cât și manifestarea deficitelor senzoriale și a celor de comunicare, determină interacțiuni deficitare la copii cu TSA [Masuda, 2019]. Se presupune că echilibrul dintre excitație și inhibiție se datorează în principal acidului gama-aminobutilic. Nivelurile scăzute ale acestui acid au corelat cu un grad crescut de severitate în materie de simptome asociate TSA [Masuda, 2019]. Stimularea magnetică transcraniană este folosită pentru a depăși nivelurile-limită de acid gama-aminobutilic și facilitează explorarea circuitelor neuronale în mod non-invaziv. Procedura constă în plasarea unui generator de câmp magnetic, sau "bobină‟, în apropierea capului persoanei care primește tratament. Câmpul electric generat produce o schimbare la nivel neuronal, ce asigură depolarizarea sau hiperpolarizarea celulelor nervoase.

Stimularea transcraniană este folosită în ultima perioadă atât ca mijloc de diagnostic, cât și ca tratament, în tulburarea de spectru autist [Oberman, 2015]. De asemenea, a crescut numărul studiilor care își propun validarea rezultatelor și a efectelor pe care le poate avea această abordare, la nivel neuronal, asupra simptomelor caracteristice tulburării de spectru autist. Un astfel de studiu a fost realizat pe un lot de 28 de adulți diagnosticați cu tulburare de spectru autist sau cu Asperger. Evaluarea lor a fost realizată în trei etape, înainte de realizarea stimulării magnetice, imediat după și la distanță de o lună. Rezultatele au arătat diferențe semnificative la grupul experimental, în comparație cu cel de control, în ceea ce privește prezența anxietății în contexte sociale dificile. Rezultatele s-au menținut și la reevaluare [Enticott, 2014]. Cu toate acestea, au existat limitări cu privire la protocoalele de lucru, astfel că se recomandă extinderea acestora, pentru replicarea studiului. Reluarea ipotezelor este importantă în vederea confirmării rezultatelor obținute inițial. Deși datele preliminare dau speranță în ceea ce privește utilizarea acestei proceduri, încă nu există suficiente dovezi care să susțină folosirea stimulării magnetice transcraniene în TSA [Oberman, 2015].

Terapia cu celule stem reprezintă viitorul medicinei moleculare în ceea ce privește bolile incurabile. Există speranță în rândul cercetătorilor că acest tip de terapie se va dovedi eficient și în ceea ce privește tratarea autismului [Siniscalco, 2013]. În prezent, nu există dovezi care să susțină aceste ipoteze. Majoritatea studiilor din domeniu sunt realizate folosindu-se trei tipuri majore de celule stem: embrionare, fetale și adulte. Celulele embrionare sunt extrase din embrionul aflat în stadiu incipient de dezvoltare. În jurul lor există dezbateri de natură etică, militând pentru încetarea procedurii. Celulele fetale sunt extrase din țesuturile fetale, iar celulele stem adulte provin, în mare parte, din măduva osoasă.

Speranța este cea care îi motivează pe părinții copiilor cu autism atunci când se îndreaptă către o astfel de procedură extrem de costisitoare. Disperarea reprezintă un alt factor care îi determină pe aceștia să ignore atât efectele pe termen lung, care pot fi dăunătoare [Finlay-Morreale, 2021], cât și lipsa unor proceduri preliminarii riguroase care să asigure condițiile necesare pentru un astfel de tratament. Această terapie invazivă poate avea ca efecte negative apariția durerii cronice (arahnoidita spinală), cauzată de injectarea celulelor stem la nivelul măduvei osoase, precum și posibilitatea paraliziei, ca urmare a hemoragiei [Finlay-Morreale, 2021].

Rezultatele obținute în studiile cu privire la celulele stem și tratarea autismului sunt supuse unor erori de procedură. Acestea provin din limitele cercetării [Siniscalco, 2018]. De exemplu, numărul mic de participanți la studiile clinice, dar și neîndeplinirea criteriilor de standardizare la nivelul grupurilor de control. De asemenea, durata de timp dintre transplantări, precum și perioada la care e preconizată apariția modificărilor nu sunt prestabilite și depind de factori încă necunoscuți. Eficacitatea terapiei cu celule stem nu este măsurată cu instrumente standardizate și validate la nivel internațional, astfel că scorurile obținute nu pot fi corelate și nu pot fi extrase relații de tip cauză-efect vizavi de autism.

Dozajul celulelor în procedurile specifice de tratament nu este predeterminat, nefiind cunoscut un nivel optim în funcție de diagnostic. Proveniența celulelor reprezintă o altă limită, acestea neavând o singură sursă (embrion, măduvă etc.) sau un singur donator. Principiile etice nu permit ca aceste proceduri să fie realizate în afara instituțiilor care le aprobă și le reglementează [Siniscalco, 2013]. Un alt aspect legat de etică este reprezentat și de costurile uriașe, la care poate avea acces o foarte mică parte din populație. Este foarte important ca, atunci când părinții se îndreaptă spre o astfel de abordare, să fie informați în legătură cu limitele și cu minusurile ei. Astfel, orice decizie vor lua, aceasta nu va conține false așteptări și nu va crea frustrări ulterior, când se vor confrunta cu lipsa rezultatelor dorite.

Auriculoterapia (acupunctură) este o formă de terapie provenită din medicina tradițională chineză și a fost folosită în practica clinică, pentru a tratata diferite boli, de mai bine de două mii de ani. În China, această formă de terapie este prezentată ca o abordare eficientă în ceea ce privește tratarea tulburărilor de spectru autist. Mecanismul care ar sta la bază este modelarea sistemului neuroendocrin, cum ar fi neurotransmițătorii [Zhang, 2021]. Procedura specifică în auriculoterapie constă în stimularea nervilor de la nivelul urechii prin înțeparea pielii cu un set special de ace [Mercante, 2018]. Până în prezent, au existat studii care au plecat de la ipoteza că auriculoterapia ar putea îmbunătăți simptomele clinice la copiii cu TSA. Cu toate acestea, dovezile nu susțin premisele avansate, iar cercetările au evidențiat dezavantaje și limite metodologice, precum dimensiunea mică a eșantionului, proiectarea neclară, fără structură, a procedurilor medicale, precum și lipsa izolării variabilelor.

Discuții

În urma analizării diferitelor forme de terapii alternative, au fost constatate o serie de limite metodologice, ce afectează în mod negativ validitatea rezultatelor obținute în urma cercetărilor. Cele mai importante sunt: lipsa studiilor clinice, în special la terapiile non-biologice, loturile mici de participanți, lipsa izolării variabilelor și numărul mic de evaluări sau de măsurători post-intervenție (de tip follow up), dificultăți în replicarea rezultatelor. De asemenea, atât la terapiile alternative biologice, cât și la cele non-biologice, s-a observat lipsa unor proceduri standard în ceea ce privește administrarea intervențiilor.

Terapiile alternative biologice se folosesc de proceduri complicate și anevoiase, pentru a părea eficiente, iar cele non-biologice se folosesc de activități comune (plimbatul cu calul, jocul cu fidget spinner), nestructurate, fără proceduri clare de administrare (terapia prin îmbrățișare, terapia cu fidget spinner, hipoterapia, terapia asistată de delfini, aromaterapia cu uleiuri esențiale), pentru a părea accesibile. Mulți părinți sunt induși în eroare de ușurința în aplicare, de durata scurtă a intervenției și de promisiunea unor rezultate spectaculoase, astfel că nu mai au în vedere dezavantajele lor majore.

Dezavantajele identificate sunt:

• lipsa dovezilor științifice care să susțină eficiența acestor forme alternative de terapie;
• costurile exagerate, așa cum se întâmplă în cazul terapiei cu celule stem, a oxigenoterapiei hiperbare, a chelării, a terapiei asistate de delfini etc.;
• lipsa unei structuri și a unor proceduri clare care să le ofere siguranță persoanelor implicate, precum numărul de celule stem injectate și intervalele de timp la care ar trebui să se realizeze procedura;
• imposibilitatea continuării terapiei în mediul familial și a extinderii pe o perioadă mai îndelungată, deoarece implică aparatură de specialitate;
• posibile efecte adverse, frecvente în chelare (hemoragie, paralizie), aromaterapie cu uleiuri esențiale (reacții alergice), oxigenoterapia hiperbară, terapia gastrointestinală;
• costuri de timp fără rezultate concludente, așa cum se întâmplă în auriculoterapie, terapia cu fidget spinner, hipoterapie etc.

Vulnerabilitatea și presiunea timpului sunt factorii principali care îi determină pe părinți sau pe aparținători să se precipite în procesul decizional, dar un rol îl are și sentimentul de vinovăție. Este important ca decizia cu privire la alegerea unei forme de terapie pentru tratarea tulburării de spectru autist să fie însoțită de informații clare și concludente atât despre abordările clasice (terapia comportamentală aplicată), dar, mai ales, în ceea ce privește terapiile nou dezvoltate, care nu au susținere științifică și care nu fac ceea ce promit. Oferirea unor false speranțe părinților poate avea efecte devastatoare asupra familiei, care investește timp, resurse financiare și emoționale, din dorința de a le oferi copiilor posibilitatea de a evolua.

Sursa: https://helpautism.ro/autism/terapii-alternative-in-autism